Uniţi prin tradiţiile şi obiceiurile binecunoscute din evocările lăsate de Ion Creangă în ale sale “Amintiri”, locuilorii Depresiunii Neamţului au fost favorizaţi de dealurile nu prea înalte, cu mici platouri şi pante mai domoale, pretabile culturii cerealelor, pomilor fructiferi şi creşterii vitelor. Clima blândă, bogată pânză freatică de apa potabilă şi de sărătură, prezenţa unor întinse podişuri au contribuit la dezvoltarea, în general, a vieţii şi, în particular, a meşteşugurilor, ce au la bază prelucrarea lemnului, cerealelor, fructelor, cărnii şi nu numai.
Nemţenii, locuitori ai Moldovei din cele mai vechi timpuri, au fost creatori şi păstrători de autentică istorie.
În această zonă habitatul s-a remarcat prin periodice schimbari ale vetrelor de sal, schimbări care au fost date oamenilor să le traiască ca urmare a distrugerilor şi pustiirilor săvârşite de către năvălitori sau în funcţie de bunul plac al marilor proprietari pe moşiile cărora se aflau.
În micro-regiunea Târgu Neamţ, descoperirile arheologice confirmă pe deplin existenţa umană, încă înainte de Hristos. Săpături, ocazionale sau organizate, efectuate la Ghindăoani, Târpesti, Davideni şi în alte locuri, în a două jumătate a secolului al-XX-lea, au scos la lumina monede, arme, locuinţe şi lăcaşuri de cult, toate de mare însemnătate istorică.
La Dumbrava-Ghindăoani, în 1968, profesorul luliu Savin, în urma unor săpături, a descoperit un pumnal scitic datând din sec. VI i.e.n. Astăzi acesta este inventariat la Muzeul Universitaţii “George Bacovia” din Bacău.
În anii 1959 şi 1967, întâmplător, Vasile Gh. Leonte şi Gheorghe Simion găsesc piese monetare, din vremea ocupaţiei romane, ce aparţin perioadei 134 – 193 e.n., fiind clasificate astfel: 3 monede din vremea Împăratului Hadrianus (134-138 e.n.): 10 monede din vremea Împăratului Antonius-Pius (138-161 e.n.); 9 monede din vremea împăratului Marcus-Aurelius (161-180 e.n.}; 7 monede din vremea Împăratului Comodus {180-192 e.n.); 4 monede din vremea împăratului Claudius (193 e.n.).
Osemintele din fostele cimitire, descoperite întâmplător, cu ocazia unor săpături făcute în locurile denumite „La Coşare” (zonă din extravilanul satului Bălţăteşti, la ieşirea spre Tg. Neamţ şi „Ţintirim” în imediata apropriere a satului Ghindăoani), dispuse pe Valea Bratuleţului ne obligă să presupunem că vechile vetre ale actualelor sale au fost cu mult mai spre est şi nord-est.
Distanţele mici dintre sate au contribuit la uniformizarea particularităţilor lingvistice şi lexicale, a habitatului şi amenajării rurale, a datinilor şi obiceiurilor. Cu toate acestea fiecare localitate îşi are istoria sa cu evenimentele şi faptele de care ne vom ocupă în continuare.
Azi. satul Bălţăteşti nu mai reprezintă „(…) o improvizare de bâlci pe şoseaua care vine de la Piatră Neamţ, trece prin mijlocul satului, şepuind printre râpi şi se duce la Târgul Neamţului înconjurată de singurătate (…)”. aşa cum o descrie G.lbrăileanu, sau „(…) o lume orăşnească…cu căsuţe mai bine şi mai larg clădite (…)” cu ai săi locuitori „(…) spătoşi şi înalţi, bine gătiţi de sărbătoare cu cojoace înflorite cu cusuturi, în camaşe cu mărgele colorate şi pene de păun (…)”, precum o prezintă Nicolae lorga, ci o localitate cu gospodării înfloritoare în care modernitatea combinată cu tradiţia este la loc de cinste.
Dacii, din punct de vedere arheologic, obiectele scoase la lumină ne conduc cu certitudine până la perioadă ocupaţiei romane, în schimb, documentele de arhivă apăr mult mai târziu, astfel încât ele menţionează existenţa satului Bălţăteşti cu începere la finele sec. ai XVI – lea.
Localitatea a fost atestată documentar din vremea domnitorului Constantin Movilă, care dă vornicului Pătraşcu satele Bălţăteşti şi Mânjeşti.Actul a fost datat cu 1 septembrie 1608-31 august 1609.
Nu după mult timp, noul domnitor, Ştefan Tomşa confirmă (1611-1615), într-un document din 2 iulie 1612, că satul există încă din timpul domniei lui leremia Movilă (1595-1606).
Documentul consfinţeşte că satele Bălţăteşti, Mânjeşti şi Brătuleşti erau sate domneşti, aparţinătoare de Ocolul Cetaţii Neamţului, domnitorului revenindu-i sarcina de a le delimita hotarul despărţitor de moşiile mănăstirilor Agapia şi Secu. În act Ştefan Tomsa recunoaşte vechile hotare ale acestor sate domneşti, motiv pentru care sătenii s-au putut opune pretenţiilor celor doua mănăstiri.
Ştefan Tomşa promite că va rezolvă, ulterior, acest diferend, drept pentru care le lasă neschimbat statutul juridic de sat domnesc.
La 1612, domnitorul îl înştiinţeaăa pe parcalabul de Neamţ, că au venit la el „ (…) călugării de la Agapia fi de la Secu şi s-au jelit inaintea m.s. că au avut amândouă moşiile un hotar domnesc dinspre Hangu şi dinspre satele domneşti Mânjeşti şi Băltăţeşti şi Brătuleşti dat de Eremia-Vodă (1595-1606 n.n.) călugărilor de la Agapia. “